Eu am crescut pe vremea când să ai julituri și bube în genunchi era ceva firesc. Eu cădeam, mă ridicam, râdeam și mergeam mai departe. Atunci când făceam cunoștință cu șoseaua mai îndeaproape părinții mei nu săreau să mă ia în brațe și nici nu se agitau speriați pe lângă mine. Dădeam cu capul de fel și fel de lucruri, mă loveam, cădeam, mă cățăram în copaci, mă juleam și nimeni nu făcea caz din asta. Auzeam mereu "Așa-s ăștia micii, nu știu ei să se ferească". Mă scuturau de câteva ori de praf și mă lăsau în pace.
Tânăra generație de părinți este extrem de cicălitoare, protectiva peste măsură în încercarea de a-și păzi cu sfințenie plodul. Se dau de ceasul morții ca nu cumva să pățească copilul ceva. Știți voi, ca-n domnul Goe.
Am văzut că e moda genunchierelor și cotierelor la copii. Să nu se julească. Ba culmea protectivitatii și a amuzamentului a fost vara trecută când am văzut prin parc un copil de 3 ani plimbandu-se pe o tricicletă cu cască mare pe cap. Zici că era Robocop. Și pe lângă el: mama, bunica și încă o fată mai mare, cred că soră-sa. îl țineau să nu pice. Era să mă prăpădesc de râs la cât de hilară îmi părea scena. Parcă desprinsă dintr-un roman absurd. Sau din lumea lu` Caragiale că tot îl aminteam mai sus pe Goe.