Toamna este anotimpul în care mă cuprind cele mai înflăcărate doruri. Îmi lipsesc o mulțime de lucruri și persoane, mi-e dor de cine eram cândva și de cine speram c-am să ajung. Vedeți voi atunci când ne setăm idealuri nu luăm în calcul și traiectoria și certitudinea schimbării. Ne dorim să atingem un țel dar noi cei din momentul în care dorința devine un scop nu mai suntem aceiași cu cei care ajung să-l atingă. Și atunci suntem dezamăgiți. De drumul lung și anevoios parcus, de neîmplinirea și golul pe care încă îl simțim, de faptul că odată atins un ideal se spulberă și odata cu el si visul de a-l atinge.

De fapt cred că suntem dependenți de vise neîmplinite și de idealuri mult prea înalte. Și odată cu dependența vine și dezamăgirea. Iar dezagamagirea generează neîncredere. Și cu toate astea, dincolo de toate aspectele negative rămâne speranța – acel motor neobosit al umanității. Dacă nu am fi fost construiți cu puterea de a uita și de a merge mai departe și de a spera că undeva, cândva lucrurile vor fi altfel progresul ar fi stagnat demult. Și noi odată cu el.

Toamna mi-e dor să vorbesc cu mine cea din trecut. S-o întreb pe Ana de acum 10 ani cât de mulțumită e de cine sunt eu acum. Și să-i spun neaparat să fie mai detașată. Mi-e dor de lucruri nespuse, de vise neîmplinite, de oameni pe care nu i-am întâlnit niciodată.