Este ceea ce mi-am zis într-o zi când am realizat că lacrimile și văicăreala nu aduc nimic bun. Obișnuiam să plâng mult. În baie cu apa de la chiuvetă pornită, în cadă când sunetul dușului acoperea suspinele, în toaleta de la școală, de la serviciu, în magazine, pe străzi, în ploaie, în soare și oriunde mă mai năpădeau lacrimile pe care nu le puteam stăpâni și pe care obișnuiam să le las să-și facă de cap în jurul ochilor mei.

Plângeam de nefericirea din mintea mea, de oboseala de a mai încerca, de dezamăgiri, dar cel mai des și cele mai amare erau lacrimile pe care le vărsam din pricina neputinței de a schimba lucrurile si situatiile. Plângeam cu furia omului incapabil de a (se) schimba, de a se adapta.

Însă nimeni, vă zic, absolut nimeni nu vrea să aibă în jur o astfel de persoană. Nimeni nu dă o ceapă degerată pe frustrările și dezamăgirile tale. Ești deprimat? Ce păcat. Acum mergi mai departe și lasă-mă să mă bucur eu de frumusețile vieții dacă tu nu ești capabil să zărești nici măcar una.

Asta este ceea ce ar spune orice om sănătos la cap. Nimeni n-are răbdare cu un om nemulțumit. Nu știe ce să spună, nu știe cum s-o spună și de cele mai multe ori efortul de a încerca să scoți pe cineva din depresie e prea mare și mulți aleg să nu se complice. Și apoi, nu știu sigur cine a zis-o sau pe unde am citit-o, exista două tipuri de reacții ale oamenilor la supărările tale: 90% dintre ei se bucură că le ai iar restului de 10% nu le pasă.