Luna trecută am sărbătorit un an de când nu mi-am mai tuns nici măcar vârfurile părului meu creț. E lung, încâlcit și puțin aspru la vârfuri dar nu mă îndur deloc să trec pe la coafor. Nu de alta, dar de câte ori ajung acolo, mă așez cuminte pe scaun, și solicit să mi se taie puțin din vârfuri, plec de acolo dezamăgită cu lungimea părului înjumătățită, gândindu-mă cât va mai trebui să aștept să-mi crească iar la fel de lung. Mi s-a întâmplat de fiecare dată și rar l-am avut trecut de umeri.

Acum e satisfăcător de lung însă, din păcate, nu atât de sănătos pe cât mi-aș dori.  E puțin ars la vârfuri și cretulinii mei uneori se așează ca niște încâlcituri răzlețe și orice le-aș face nu capătă o formă care să mă mulțumească și să-mi șteargă mâhnirea de pe figură când sunt nevoită să plec din casă nefericită din cauza lui.  

Nu știu voi cum sunteți dar la mine ziua perfectă se cunoaște în funcție de cum mi se aranjează părul. Dacă are el o zi bună atunci negreșit așa va fi și a mea. Dacă se încăpățânează să facă pe nebunul ei bine și dispoziția mea din ziua respectivă nu va fi deloc una bună. De ce scriu postul ăsta? Păi, în speranța că se vor găsi cititoare cu părul creț și neastâmpărat ca al meu și care, prin cine știe ce minune, au reușit să-l potolească, să-l aranjeze, să-i dea o formă acceptabilă dacă nu chiar frumoasă.