Am primit această leapşă de la Blogmania căruia îi mulţumesc. Şi nu ii mulţumesc pentru că s-a gândit la mine şi că mă consideră A-list. Nu, îi mulţumesc pentru că mi-a oferit prilejul de a privi retrospectiv "înapoi" "-Aşa ceva nu există, ţineţi minte, nu faceţi pleonasme"… parcă şi acum o aud pe profa de romană din clasele gimnaziale, o bătrânică la vreo 60 de ani care ne-a învăţat atât de multe…Ştiţi, eu nu prea am avut profesori despre care pot spune cu admiraţie în glas că sunt valoroşi profesional, am avut însă profesori care au încercat, cum au putut ei mai bine, să ne înveţe pe lângă materia predată, lecţii de viaţă. Şi pentru mine acele lecţii au fost cu mult mai îndrăgite şi apreciate decât împărţirea frazei în propoziţii şi ecuaţiile binare.

Eu nu sunt un om mare care poate da învăţăminte celor din jur. Nu am edificat încă nimic important ca să pot spune 'cand eram eu la început'. Eu sunt încă la început şi mai am multe de învăţat pentru a ajunge să mă dau exemplu celorlalţi. Aşa cum spune şi autorul lepşei, eu am votat cu Crin Antonescu pentru că încă credeam că se poate schimba ceva în ţară. Dar de politică şi politicieni Ana nu mai vorbeşte, pentru că ei nu-i plac ipocriţii şi nici mârşăviile. Am crezut atunci că mulţi îmi împărtăşesc dorinţă de a merge mai departe conduşi de altcineva. Se pare că nu a fost aşa, iar eventualele detalii şi polemici sunt acum tardive şi inutile.

Am ales cu sufletul două facultăţi dragi mie: Filosofia şi Literele. Pentru că întotdeauna mi-am urmat mai întâi sufletul şi apoi raţiunea. Şi sunt momente în care mă enervez şi îmi doresc să fi urmat o facultate "mai de viitor", dar îmi trec repede pentru că realizez că şi datorită lor sunt omul de azi, cu bune şi rele, cu flaws şi tot ce mai vreţi voi. Şi până la urmă nu mă văd studiind un domeniu în care cuvintele să nu fie cele mai importante. Căci eu cu cifrele şi cu exactul nu m-am înţeles niciodată bine.

Autorul articolului spune că toţi cei numiţi de el avem/sau ne dorim ceva comun: puterea. Nu vreau să par modestă, pentru că de cele mai multe ori nu sunt, dar eu nu putere îmi doresc. Şi nu pentru că nu mi-ar prinde bine, ci pentru că, în acest moment, nu aş avea aptitudinile necesare s-o mânuiesc cum trebuie. Ori istoria ne-a învăţat ce se întâmplă când puterea ajunge pe mâinile cui nu trebuie. Şi dacă stau bine să mă gândesc, avem încă destule exemple vii în jurul nostru.

Eu nu împart blogosfera în zei şi sclavi, în oameni mari şi oameni mici, citesc deopotrivă bloguri mari cât şi bloguri care prin farmecul articolelor mă fac să revin de fiecare dată, bloguri care nu îşi propun să scrie pentru cei mulţi, ci pentru cei care ştiu cum să-i citească. Îi respect pe bloggerii mari care au ajuns sus pentru că au muncit mult, şi nu pentru că într-o zi cineva a venit şi i-a numit dumnezeii blogosferei autohtone; şi îi admir totodată pe cei care scriu din dragostea pentru cuvinte şi pentru care aprecierile nu se regăsesc într-un număr de unici, ci în acei puţini care le călca cu mare drag pragul.

Pentru că, vedeţi voi, cifrele pot însemna putere, recunoaştere, influenţă, dar ştim cu toţii că cele trei atribute aduc negreşit şi invidie, ură şi ipocrizii. Şi sunt oameni care apreciază prea mult liniştea, pacea şi frumosul ca să accepte să le fie întinate gândurile, ideile şi sentimentele.