Nu sunt Don Juan, tatăl meu nu a fost Casanova, dar știu vreo două-trei lucruri despre psihicul feminin și de ce gândește în felul în care gândește. Circa o treime din aceste două-trei lucruri este că o femeie, la primele câteva întâlniri cu un bărbat, caută motive pentru a-l respinge iar dacă nu găsește se poate autodescalifica pentru a vedea reacția lui.Dacă el e de-acord cu autodescalificarea ei, atunci a cam călcat pe bec, pentru că ea îi poate da papucii oricând, spunându-i că ce rost are să mai iasă împreună dacă el nu o place. Dacă nu e de acord cu ea, atunci bărbatul tot riscă să piardă pentru că el intră în jocul în care va trebui să-și îmbuneze viitoarea parteneră.Și astfel bărbatul își bagă un picior sub papucul ei.

Revenind la ideea inițială, personajul Hitch spunea foarte bine la începutul filmului cu același nume: tot ce trebuie să faci, e să nu o dai în bară. Înțeleg faptul că, la început, fiecare caută să vadă cât de mult se potrivește cu viitorul partener din punct de vedere al caracterului. 

E firesc așa ceva, pentru că te uiți la persoana cu care va trebui să trăiești în următorii circa 50 de ani. Ceea ce și acum mi se pare ciudățel îl constituie modurile de… selecție sau respingere ale unor reprezentante ale sexului frumos, slab, feminin, iubitor de pisici și de telenovele siropoase. Probabil că și eu am o parte din vină pentru că nu mai sunt genul de om buldozer, adică cel care trece prin toate fițele (nu ființele) feminine, având în minte singurul scop de a o avea pe ea, indiferent de ceea ce face și prin câte trebuie ca eu să trec. Am văzut și prin preajmă și prin ziare cazuri în care femeia îl respinge de 150 de ori, el tot o curtează și, în final, după doi ani de curte ea cedează și după alți doi se căsătoresc. Foarte drăguț și romantic, dar nu mă văd făcând așa ceva. Se poate și mai ușor, se poate și într-un fel în care amândoi să fie satisfăcuți.