Be my friend
Aboneaza-te prin e-mail
Lady Shoes
Ia-ma la tine :)
<a href="http://questioare.com" target="_blank" name="Questioare"> . <img src="http://questioare.com/banners/strumfita.jpg" alt="questioare" border="0"/ > </a>
Proud to be here
Category Archives: When we were young
Căsuța din copac
În copilărie, atunci când locuiam într-o casă din cărămidă, undeva la țară, departe de agitația urbană, înconjurată de copaci și animale domestice, mi se părea că tot ce am e prea puțin.
Casa vecinului era mai frumoasă, părul blond al prietenei de vis-a-vis era mai atrăgător, jucăriile pe care le primeau verișoarele mele de la Moș Crăciun erau mai tentante decât ale mele. Iar eu…eu mă simțeam mereu nedreptățită și mi-aș fi dorit altceva decât aveam.
Ba chiar visam o casă în copac în formă de ciupercă. Țin minte că la ora de desen numai asta pictam.
"Iar o ciupercă într-un copac, Ana?" mă întreba învățătoarea dezamăgită oarecum de lipsa mea de creativitate. "Nu e o ciupercă! E casa în care o să locuiesc eu într-o zi!" îi răspundeam bosumflată peste măsură că nu-i capabilă să-mi înțeleagă visul. Cand eram la gradinita mi-aș fi dorit să am un frate mai mare, cu timpul am aflat că n-avea cum să se mai întâmple și mi-am dorit o soră mai mică, soră care n-a mai apărut vreodată.
Ops, I did it back then!
Că fac parte din categoria “clumsy girls” nu mai e un secret pentru nimeni, sau mă rog aproape pentru nimeni, așa că astăzi într-o anumită circumstanță mi-am adus aminte de momentele stânjenitoare prin care am trecut la întâlnirile mele romantice de-a lungul vremii. Cel puțin știu sigur că nu sunt singurul specimen din această categorie, mai cunosc pe cineva cu care împart orele de la birou: colega mea. Am descoperit asta în ultimul Team Building la care am fost când am ales să stăm amândouă în aceeași cameră de hotel.
Nu va povestesc cum ne-au trebuit aproape 4 ore să ne facem gata pentru club (bine, cu încercările ei de a-mi îndrepta cârlionții mei rebeli care odată ajunși afară și dând de ceva umiditate s-au zburlit revenind cu grație la starea lor naturală). În drum spre club, ne cotopeneam amândouă pe tocuri cu spor, dădeam efectiv în aceleași gropi, ne sincronizam pașii stângaci în cel mai hilar mod posibil ca într-un final să conchidem cu resemnare că părem doi cetateni onorabili care încearcă să se sprijine unul pe celălalt să ajungă mai repede acasă.
Tomboy
.jpeg)
Știți genul ăla de adolescente care umblă îmbrăcate în tricouri largi, pantaloni și mai largi, adidași cu șireturi colorate, păr răvășit prins într-un ghem la spate, total messy, cu brățări subțiri din piele, creion negru aplicat neglijent pe pleoapa inferioară care miros a parfum cu un puternic iz de flori de tei? Eu am fost una dintre acele fete care și-au reprimat feminitatea și s-au simțit confortabil în haine care ascundeau formele. Eram un veritabil TomBoy.
În liceu eram într-o gașcă de băieți. Eu eram singura fată așa că vrând-nevrând am adoptat din stilul și personalitatea lor. Nu vă închipuiți că scoteam flegme printre dinți cu boltă sau că înjuram precum birjarul satului, doar că lipsa mea de preocupări feminine era oarecum justificată.
Nu citeam cool-girl, nu mă machiam, îmi rodeam unghiile până la carne, nu purtam tocuri (încă mai lucrez la capitolul ăsta și azi), nu mă vopseam decât în culori excentrice (șuvițe verzi, argintii, albastre, mov) și nu mă uitam la telenovele. Cu toate astea băieții n-au reușit să-mi insufle pasiunea pentru fotbal. Mai degrabă s-ar fi lipit de mine atracția pentru femei bune decât pentru vreo echipă de fotbal.
Ce faci tu? Vinzi brânză?
.jpg)
Citisem zilele trecute pe blogul Tomatei despre jurnalele ei de la 15 ani. Așa mi-am adus aminte că urma să trec pe acasă pe la părinți și că acolo îmi păstrez și eu jurnalele din școala generală și din liceu, scrise într-o caligrafie aproape indescifrabilă în limba engleză.
Ai mei știau doar rusă și-o fărâmă de franceză așa că mi-am zis atunci că dacă tot scriu jurnal să fie în limba lui Shakespeare, limbă pe care ai mei n-ar fi înțeles-o. Nu că ar fi fost niște părinți curioși, din punctul asta de vedere n-am de ce să mă plâng, dar mă gândeam că decât să stau să dau explicații în ideea că ar fi dat de ele, better safe than sorry, vorba aia.
Doamne și ce jurnale frumoase mai aveam. Nu-mi plăcea să scriu pur și simplu pe orice caiet, trebuia să fie jurnal din ăla frumos, prins cu cleme, cu pagini colorate unde lipeam eu tot felul de stickere și făceam desene cu markerele. Aveam pe atunci niște cunoștințe din SUA pe care le rugam mereu să-mi trimită jurnale de acolo că pe la noi nu se găseau cum le voiam eu.
V-am zis c-am fost plinuta candva…
…siii am gasit si poze sa va arat! Asta apropo de mail-urile primite in care eram acuzata ca vorbesc prostii si ca n-am avut niciodata probleme cu kilogramele in plus.
Si cu ocazia asta am dat peste niste poze din camin, de acum….Doamne, 8 ani! Primul an de facultate, Bucuresti, viata noua, prieteni noi. Unii au ramas si azi, altii s-au pierdut pe drum… oi fi fost eu plinuta dar am fost al naibii de fericita! Those were the very good times. Chiar si cu supa la plic si dulapuri darapanate! Sa nu mai punem la socoteala paturile de spital inghesuite!
*caminul Kogalniceanu, cel de langa Facultatatea de Drept.
A murit crezand ca il ura
Cel mai mare regret nu e acela că nu am dat la altă facultate sau că le-am ascuns părinților restanțele și nici măcar că nu i-am spus atunci când am simțit "te iubesc" primului meu crush. Pentru că oricare dintre regretele pe care aș putea să le am și uneori mă mai încearcă s-ar putea repara. Cine zice că la 30 de ani n-o să mă pot înscrie la Facultatea de Calculatoare? Și prin absurd dacă încă aș mai avea crush-ul pe el nu i-aș putea spune ce simt? Aș putea s-o fac cu riscul de a părea cea mai blondă persoană de pe pământ. Și cu mintea creață. Din nefericire însă cele mai mari regrete sunt lucrurile pe care nu le mai putem îndrepta.
Și despre regretul meu cel mai mare nu am povestit prea multor persoane pentru că, în unele momente, încă mă mai încearcă și dacă aș putea schimba ceva în viața mea lucrul pe care îl regret cel mai mult l-aș schimba. De fapt nu l-aș mai face deloc. Și acum aș fi cu mult mai împăcată cu mine însămi. S-a întâmplat pe vremea când aveam 15 ani și abia intrasem la liceu. V-am mai povestit poate că pentru mine liceul a fost perioada în care am lăsat în urmă fetița tocilara cu ochelari din școala gimnazială și am îmbrățișat pătimaș personalitatea mea rebelă și dezmățată. Simțeam gustul libertății din plin și eram la vârsta la care credeam că le știu pe toate așa cum nimeni nu le mai știuse vreodată.
Incepe sa-mi placa numele meu
…dar din păcate simt că nimeni acum nu mă mai identifică cu el. În afară de părinții mei care oricât de mult i-am bătut la cap să-mi zică sailor moon sau Usagi Tzukino în clasele primare, n-am reușit. Apoi a urmat școala generală perioadă pe care am urât-o din tot sufletul. Dacă aș putea sări peste o etapă din viața mea gimnaziul aș alege pe nerasuflate. Acolo nu eram nici Ana și nici Maria. ci Stan.
Fostul meu nume de familie. Stan sau "eleva transferată din altă parte". (o spuneau pe un ton de parca as fi fost transferata din alta lume) Deși m-am transferat pe semestrul doi în clasa a 5-a, am rămas "eleva transferată" până în ultima luna de școală. Nu, nu am uitat când profesoara de biologie m-a scos la tablă să povesesc ceva despre fitoplancton și m-a numit pentru a o mia oară "eleva nouă".
.gif)
Ca și cum n-ar fi trecut 4 ani de când venisem în clasa aia. Nu-i nimic. Mergem mai departe. În liceu eram atât de supărată că în școala generală eu eram Stan și o altă Ana era Ana, încât m-am prezentat ca Mily. Oricum mai aveam o colegă de clasă Ana care urma să fie colega mea de bancă, și cum eram sătulă să mai fiu "cealaltă Ana" am ales să fiu Mily. În ziua de azi toți cei care m-au cunoscut în perioada respectivă îmi spun Mily. Apoi a urmat prima facultate.
