Prima dată când am întâlnit conceptul de “vanzare proactiva” a fost în urmă cu 2 ani când m-am angajat ca operator relații cu clienții. Nu am făcut niciun curs de vânzări vreodată, nu am terminat ASE-ul așa că dețineam pe vremea aia cunoștințe minime în arta de a vinde un produs sau serviciu. Nu că în timp aș fi devenit mai brează că doamne ajută acum nu mai trebuie să vând nimic nimănui.

Ei bine, job-ul presupunea să preiei solicitările clienților, să le rezolvi cu brio și după ce simțeai tu că totul e în regulă cu omul de la capătul firului deschideai un program de vânzări și te apucai să îi promovezi ceva servicii promoționale sau, mă rog, încercai să-l faci să creadă că oferta aia e personalizată pentru el și pentru nimeni altul. 

În teorie totul părea ușor, de cele trei interviuri și de training-ul de o lună și jumătate trecusem cu bine, așa că nu-mi rămânea decât să pun în practică ceea ce învățasem la cursuri. Problema era că…majoritatea care sunau o făceau pentru a reclama ceva: o factură mare, un serviciu de care nu era mulțumit, o ofertă pe care nu mai recunoștea că o acceptase și tot așa. Așa că duceam muncă de lămurire cu clientul zeci de minute, încercam să-i calmez pe cei mai colerici dintre ei (de regulă cei cu costuri suplimentare de-a dreptul amețitoare de 5-10 cenți) și la final când era să deschid progrămelul minune de vânzări mă blocam.